Scrisoare de la mare adâncime
De ce nu întrebi
valurile sau praful stâncii
despre minele plantate ?!
Şi-or fi îngropat departe… clipele –
siguranţa de grenadă
ce-i amorsează vremii fluxul ?
Cununa capului meu,
degetele ieşind din piept îmi spun
istoria adânc, dinspre unghia
micii aripi de mister venit dintru înalt
pân’ la tavanul trupurilor
albastru-verde asudat.
Da, eu sunt ultimul calcan!
Picioarele-mi de oase,
mult mai arse decât Luna setei mele
se strâng spre malul plajelor
precum algele îmbalotate de curent.
***
Sunt calcanul casei…
Spatele din bronz
(sabie incizată la mâner, plăsele
cu nasturi sau ventuze)
mi-l retezi deasupra
în platoul cu lămâie,
ca să-ţi placă vinul Sarica –
mai nou, albul Byzantion.
Atunci descoperi cum
gustul în rostogoliri,
cum voia mea de-a merge paralel
deodată le transmit prin corpul tău :
sărutat pân’ la oase de ţambal
mă furişez alunecând spre piept –
unde simţi că deschid şi iar închid,
succesiv, tunelul pulsiunii,
cu sistolele, diastolele trepidant.
P. S. Braţele puţin îmbrăţişează,
nasul de-abia mă inhalează,
limba acum m-atinge moale,
dinţii o leacă mi se-nfig în carne,
gâtul apreciază bucăţile crocante –
chipul vieţii tale este
trupul meu ce în sfârşit,
mi l-ai pătruns, făcându-mă iarăşi
omul adâncurilor!
Articole asemanatoare
Niciun comentariu
Niciun comentariu.
Comentarii RSS TrackBack Identifier URI
Adauga un comentariu
